Utopie...

Simt nevoia sa scriu. Am scris toata seara. Din pacate, multe dintre lucrurile pe care le-am scris n-au fost tocmai placute. Au facut rau. Eu fac rau. Personalitatea mea raneste. Caracterul meu este infect in unele momente. Oare toti patim asta? Sunt momente in care sufletul dicteaza dintr-o prisma distanta - un bol inchis ermetic plutind spre ceea ce se poate numi....pustiu. Un loc uscat, intunecat, lipsit de voiosia zilei de maine. Un loc al nimanui. Poate si alte suflete invelite in robe de entitati neidentificate plutesc pe langa al meu, totusi, sub pasii lui marunti, pe langa urmele bocancilor plini de moloz, nu adie decat o umbra schiloada de vant rece. Un fel de fior pe sira spinarii. Dar pe sira cui?..

   Molozul adunat in drumul spre nicaieri atarna greu. Ma dor picioarele....M-am saturat sa tot calc printre gunoaie si sa reconstitui drumurile altor suflete murdare. Ma murdaresc mai rau decat sunt. O singura urma de fericire ramane..acolo. In buricul sufletului. Unde-mi cresc aripi de fericire in fiecare zi. Un fulg marunt apare de fiecare data cand ma gandesc la ea. Poate intr-o zi vor creste atat de mari incat voi putea sa zbor din lumea asta intunecata, fara sa mai fiu nevoit sa ma tarasc printre atatea gunoaie.